INTERVIU Florin Chilian: „Recunosc cinstit că eu nu am visat la aşa o lume reală“

Loreta Popa
Fiecare lecţie în viaţă ne este dată în funcţie de ceea ce avem ascuns adânc în noi. Dumnezeu lucrează cu materialul clientului, or, dacă acesta este catifea, o jachetă iese într-un fel, dacă e din tafta, alt fel, dacă e mătase, alt fel, iar dacă este din pânză de sac, într-un cu totul şi cu totul alt fel. Am avut şansa să cunosc de-a lungul timpului, graţie profesiei, oameni şi Oameni, artişti şi Artişti.

Fragilitatea unei visătoare Am fost dezamăgită de multe ori, dar numai pentru că am avut aşteptări. Şi nu trebuia… Am avut însă mult mai multe înălţări, iar acestea mi-au ridicat mingea la fileu, ajutându-mă să marchez de-a dreptul impecabil uneori. Nimeni nu vrea să ştie câte nopţi nedormite ai la activ, câte dimineţi te-ai plimbat cu mâinile la spate sau în buzunare în căutarea inspiraţiei. Nimeni nu vrea să ştie cât ai alergat în căutare de subiecte, cât te-ai străduit să obţii cinci minute cu un om pe care trebuia să-l intervievezi sau de câte ori inima ta îşi schimba terenul de joacă atunci când aveai un termen limită de predare a textului. Şi cu siguranţă pe nimeni nu interesează ce se ascunde în spatele materialelor pe care astăzi le găseşti la un click distanţă. Nu poţi scrie despre viaţă dacă nu o trăieşti. Nu poţi scrie despre durere dacă niciodată nu ai simţit cum îţi zvâcnesc ochii sub loviturile lacrimilor dinlăuntrul tău. Nu poţi scrie despre iubire dacă, izbit de atâta alb, n-ai rătăcit printre nori. Nu poţi scrie despre disperare dacă nu ai simţit-o. Rare au fost momentele pe care inima asta a mea le-a notat în jurnalul ei. Rare, importante, de neuitat. Le voi aşterne într-o zi pe toate. Până atunci pot scrie acum despre un astfel de moment.

L-am rugat, având în vedere că a acceptat să cânte în Grădina Muzeului Naţional al Literaturii Române, pe Florin Chilian să răspundă la câteva întrebări pentru un interviu premergător evenimentului. Nu bănuiam nicio clipă ce va urma. Îl ştiu de atâta vreme, l-am ascultat de prea multe ori ca să amintesc aici, l-am văzut de atâtea ori la festivalul folk de la malul mării, organizat de Marius Tucă şi Jurnalul Naţional, apoi Mişcarea de rezistenţă, încât nu credeam că mă mai poate surprinde ceva. Dar toate acestea erau cumva, departe. Omul Florin Chilian, văzut de la maxima distanţă dintre sufletele noastre, păstra un fel de aură de mister. Ştiam, citisem, văzusem, ascultasem, înregistrasem… Însă, aşa cum mărturiseam mai devreme, nu poţi scrie despre ură dacă nu ai urât, la fel cum nu poţi scrie despre lacrimă dacă nu ai plâns niciodată. Florin Chilian mi-a tăiat răsuflarea cu sinceritatea cu care a răspuns întrebărilor mele. M-a prins de mână chiar atunci când simţeam că mă voi îneca şi m-a tras la mal, ca pe un năvod plin cu visuri demne. Direct, vertical, liber ca un mustang în plină stepă, s-a deschis într-un fel pe care nu-l credeam posibil şi trebuie să spun că îi sunt profund recunoscătoare. Am descoperit că gândim la fel, doar modul în care ne exprimăm este diferit. Am înţeles că lecţiile mele sunt încă departe de ale lui, drept urmare m-am bucurat de întâlnirile mele cu întunericul şi le-am binecuvântat. Am descoperit că forţa talentului lui stă în conştientizarea a tot ceea ce a lăsat să i se întâmple de-a lungul vieţii. Abia când a fost plin până la refuz de inspiraţie şi adevăr a îndrăznit să-şi dea voie să fie el însuşi, să-şi dea voie să fie cunoscut şi de ceilalţi.

Îl admir pentru că n-a dat lustru de suprafaţă niciunui gest. Pretutindeni se caută moduri eficiente de a impresiona spectatorii, de a-i atrage, de a-i constrânge, dacă vreţi, să vină la evenimente.

Îl respect pe Florin Chilian pentru emoţia pură pe care sinceritatea cântecelor lui o trezeşte în cei care-l ascultă. În emoţia trăirii stă rostul participării la concertele lui.

Îl iubesc pentru că a refuzat orice mască, purtându-şi cu mândrie propriul chip. Îmi mărturisea că-şi doreşte ca acest interviu să însemne ceva. Răspunsul meu pentru tine, Florin Chilian, la întrebarea „Ce te-a calificat să fii invitat să cânţi la Muzeu?” este simplu: faptul că ştii să conjugi „a trăi” la modul mai mult ca perfect. Acest verb pe care l-am văzut strălucind înlăuntrul tău, şlefuit de toate întâmplările vieţii tale, m-a făcut să înţeleg că sinceritatea este poate cea mai fascinantă calitate a ta. Drept urmare, clipa năucitoare ce te expune tuturor preţ de-un interviu înseamnă ceva, crede-mă! Ai pus atât de conştient şi direct punctele pe i încât orb să fii şi tot vezi adevărul. Mulţumesc pentru acest lucru!

Ai ales să răspunzi afirmativ invitaţiei Muzeului Naţional al Literaturii Române?… Fireşte. Şi încă am făcut asta cu drag, mai ales că tot ceea ce faceţi voi acum, organizând toate aceste manifestări sub egida MNLR, este de-a dreptul genial. Bravo şi felicitări! Deşi noi nu mai ştim şi nu mai vedem asta de multă vreme, literatura, istoria, poezia, toate acestea sunt vii. Trebuia era să vină cineva, aşa cum aţi venit voi, şi să le scoată de sub lacătele sertarelor unde erau ascunse chiar de către împietritele noastre comodităţi, în mincinosul confort al nepăsării şi al indolenţei. Recitind interviurile pe care le-ai dat de-a lungul timpului, am descoperit că nu-ţi plac poeţii, pentru că ai senzaţia că „omoară cuvintele. Cum ai scris un cuvânt şi l-ai închis într-o carte, e mort!” Mai spuneai atunci că „muzica le dă cuvintelor o dimensiune-n plus”. Totuşi, te rog, spune-mi cât de importantă este poezia pentru tine? Am spus mereu că eu nu sunt un poet, deşi foarte multă lume mă asociază cu această respiraţie numită poezie prin muzica mea. Am mai spus că detest cumva şi cu alt fel de cuvinte poeţii mincinoşi. Pe cei care nu trăiesc la înălţimea viselor lor poetice. Altfel, vorbeam doar despre adevăratele valenţe ale cuvântului şi despre faptul că bidimensionala tradiţie scrisă a cuvântului, în lumea asta prea modernă, nu face altceva decât să omoare însăşi esenţa noţiunii de cuvânt, lipsindu-l de fireasca respiraţie a sunetului şi a imaginii. Puţină lume ştie că în urma unui astfel de „joc” mental s-a născut un proiect foarte drag mie şi anume „Radio Guerrilla”. Poate domnul Sorin Vulpe, CEO al Grupului Caţavencu în acea perioadă, să-şi amintească despre această naştere, e drept că pentru aspiraţii mai puţin artistice – să spunem -, dar spre beneficiul nerealizat încă al filozofiei neterminate într-o formă de carte pe la Londra pe undeva. De aici până la vânzarea trustului către o televiziune nu era decât continuarea firească a unei logici financiare pe care am expus-o în explicaţia legată de valenţele cuvântului. Nu chiar toată filozofia este apanajul morţilor, după cum prea clar se vede treaba. Zece – na, tot zece 🙂 – Zecele ala la sută nu a mai venit vreodată, da’ eu îl aştept încă. Aşa, ca minima decenţă a „meleonarilor” în valută forte. Acum artistul x apare la Guerrilla pentru că „a fost cu piaţa”, artistul y, care nu prea este artist, apare din acelaşi motiv, iar z nu este difuzat pentru că a avut păreri şi a fost contra pieţei #rezist. Motivaţia, rostită în şoaptă, cu infinită jenă, fiind aceea că o mare parte dintre puţinii bănuţi pe care radioul îi are vin prin publicitate tocmai de la băncile care au susţinut piaţa… Dimensiunile cuvintelor spui?! Frigider, mamă, frigider. Bunăstarea este prima şi singura motivaţie a unor cuvinte, asimilate organic la naşterea elefantului in vitro prin cireşul înaltelor idei ce transgresează prea imediata carne. Declarativ – fireşte. Pe scurt şi altfel spus: poezia înseamnă viaţă, respiraţie, zidiri şi construcţii în realitatea imediată. Un joc al vieţii necesar şi de neînlocuit. Asta pentru mine. Pentru alţii… Vieţi mai lejere trăite pe lângă, păcăleli, minciuni, avantaje imediate, lejeritate, teatru fals, mediocritate dusă la nivel de artă, accesul facil la gagici mai mişto sau cu probleme ascunse mai adânc, băutură mocca… etc.

Citeam undeva faptul că Gelu Naum spunea că poezia nu trebuie înţeleasă, trebuie lăsată să se întâmple. Şi tu scrii. Eşti de acord cu ceea ce spunea Gelu Naum?

Mare pişicher, domnul Naum. Depinde despre care parte a poeziei te laşi să te întâmpli ca definiţie profund umană. Despre fiindu-ţi poezia ca întâmplare însă… Întrebarea asta e numai pentru îngeri. Pe Nichita ar trebui să-l întrebăm. Nu este deloc târziu să facem asta.

Eşti un artist care transmite. Şi încă foarte bine. Am asistat nu o dată la concertele tale şi am văzut, am simţit. Cum reuşeşti să faci această transmutare a energiei dinlăuntrul tău către spectatori?

Mulţumesc pentru aprecieri, dar este numai meritul tău! Arta – dacă este să fie artă – trebuie că este fiind profund şi dureros de personală, atunci mă duc mereu în emoţia care a generat piesele acelea ce emoţionează şi care emoţie mă face să trec scena – cum zicem noi. Nu poţi emoţiona lacrima dintr-o privire decât dacă ai văzut cu şi prin toţi ochii lumii lăcrimând. Cu alte cuvinte nu cred că poţi vorbi convingător despre o situaţie particulară decât dacă eşti în stare să generalizezi la maximul posibil valenţele acelei nuanţe ajungând la esenţa ei. Abia atunci ce spui tu devine valabil pentru fiecare caz particular în parte. Aici, cred eu, că se poate naşte emoţia. Nu scriu beat. Nu scriu drogat. Nu scriu despre ce nu cred că trebuie să scriu, deşi tare mi-ar plăcea să încep să mă joc şi eu cu muzica puţin şi să mai renunţ la a scrie despre ce trebuie să scriu. Emoţia – asta nu poţi truca încă în lumea asta a noastră modernă – cam prea mult modernă -, iar oamenii care vin simt asta, o ştiu foarte bine şi revin. Ai o lungă listă de decizii radicale luate de-a lungul vieţii. Ceri mult şi dăruieşti mult. Cum te-ai defini, în câteva cuvinte? Încă nu ştiu. Nebunia de a mă arunca în cap pe creativitate ţine de siguranţa pe care am avut-o în privinţa faptului că nu am să apuc să trăiesc până la 50 de ani. Mă gândeam că radiaţiile de la Cernobîl au să mă doboare mult înainte, pentru că eram foarte aproape atunci când s-a produs dezastrul, în nordul ţării, la Firiza, un lac de acumulare în Maramureş. Nu numai creativitatea mi-a fost influenţată, cred eu, de renunţarea ca o eliberare de atracţia fetidă a pensiei. Toate războaiele alea ale mele, pe deplin justificate într-o lume normală la cap, toate principialele mele luări de poziţie, toate multele mele acţiuni caritabile, toate acestea şi încă multe altele mi-au fost motivate de acest orizont de aşteptare a vârstei de jumătate de secol. Uneori, văzând atât de multă durere în spitale, în ochii părinţilor cu copii bolnavi de cancer pe care încercam să-i ajut, mă întrebam de ce nu eu, dacă tot fusesem atât de aproape?! Este un alt motiv pentru care eu am renunţat la aproape toţi banii pe care i-aş fi putut câştiga, donând concertele mele unor cauze umanitare, care cu siguranţă că aveau infinit mai multă nevoie decât mine de acele fonduri. Nici acum nu reuşesc să înţeleg de ce, până astăzi, nu eu am fost cel care să se îmbolnăvească. Multe nu reuşesc să înţeleg, deşi de cel puţin trei ori viaţa mi-a fost salvată pur şi simplu din situaţii imposibile pentru o minte normală. Nu ştiu cum şi nu ştiu de către cine, dar mai ales pentru ce. Dar încă mă gândesc că timpul nu este pierdut. Mai am puţin până la 50 de ani, astfel încât să nu mă dezamăgesc pe mine însumi cu naivităţile mele credule. Uneori mă gândesc că este prea uşor să o arzi creativ şi „dăştept în cap”, odată scăpat de spectrul morţii, la capătul unei bătrâneţi rele şi urâte aşa cum lăsăm noi să ne-o facă mereu guvernanţii. Tot timpul am făcut fix pe dos totul, fix împotriva a tot ce putea să însemne să reuşeşti în viaţă. Vom vedea ce va fi. Deocamdată sunt singurul român membru în Uniunea Artiştilor din Marea Britanie şi asta o avea vreun înţeles, pe undeva. Iubeşti ceea ce faci şi se vede. Aşa este că atunci când nu respecţi şi nu iubeşti domeniul în care activezi nu eşti tu însuţi? Ooo, da! Priveşte în jurul tău şi ai să vezi – dacă-ţi îngădui o clipă curată – prea multă nefiinţă activă tare, dar cu pretenţii, cu putere de decizie, cu relaţii. Este un cancer, dar oamenii sunt politicoşi, nu?! Mereu bine intenţionaţi, nu?! Fix ca drumul spre iad. Care dintre Oamenii pe care i-ai cunoscut te-au marcat profund? Valeriu Sterian şi Doru – Prezidente – Stănculescu. Datorită dlui Doru Stănculescu am decis să fac muzică şi nu altceva. Iar de la Valeriu Sterian, la care am lucrat încă din clasa a X-a de liceu ca tehnic, adică om bun la toate, de la carat boxe la făcut sunet de spectacol, am învăţat tot ce nu trebuie să faci pe scenă şi nu numai. Cu Vali nu cred că am făcut pace, pentru că nu mai este. Încă mă trezesc certându-mă cu el, în mintea mea. Spuneai într-un interviu că, fără prieteni, ai fi fost un om terminat. Sunt mulţi cei fără de care nu ai fi cine eşti astăzi? Crezi că prietenia are vreun secret? Nu, nu sunt mulţi cei fără de care nu aş fi reuşit şi cu siguranţă nu sunt cei care se laudă spunând asta. Alţii sunt aceia care au ajutat să se întâmple Iubi, Zece, Chiar dacă…, Termopanele, Saveica sau Dor. Altfel, secretul este clipa. Cu siguranţă, sinceritatea clipei ţine de secretul prieteniei. Dacă nu te modifici în timp, dacă nu renunţi la toate minunile clipei trăite curat, atunci poţi considera că ai descoperit şi păstrat secretul. Cum este să lucrezi cu artişti experimentaţi, dar şi cu tineri talentaţi? Crezi în aşa-numitul conflict între generaţii? Măi, mamă, artiştii experimentaţi… Unii sunt o bucurie, o minune. Alţii sunt numai venin şi boala rea, dar copiii ce vin din spate, deşi extrem de puţini, sunt o încântare. Conflictul, deşi nu cred în el, este necesar pentru că, doar aşa, cei care vin din spate pot ajunge în faţa noastră. Din nefericire, prea mulţi dintre noi nu mai avem – sau nu am ştiut niciodată – eleganţa, modestia ori demnitatea treptei. O treaptă nu este călcată în picioare, ci este parte a unui drum în sus către ideal, dacă vorbim despre artă. Artă este prea puţină în avalanşa asta artistică, dacă mă întrebi pe mine. Dar ăsta este subiectul unei alte întrebări la care nu vreau să răspund acum pentru că şi aşa m-ai întrebat despre nişte lucruri adânc ascunse-n mine şi de demult. Piei mi-ai luat de pe mine cu întrebările astea. Rânduri, rânduri de piei… Până la sânge unele dintre ele. Mulţam pentru asta! Ce înseamnă talentul, din punctul tău de vedere? O nesimţire, o mitocănie. Dacă despre mine este vorba, atunci asta cred că este talentul ăsta al meu. În rest, doar am citit enorm de mult în copilărie şi adolescenţă. Efortul meu este doar acela de a mulţumi Domnului pentru bruma asta de har ce mi-a fost dăruită la naştere, în singurul fel pe care-l ştiu eu şi anume încercând mereu să mă ridic la înălţimea acestui dar nepreţuit şi să nu renunţ la el. Ce e mai rău, să eşuezi sau nici măcar să nu încerci? Haioasă întrebare. Fireşte că, judecând în absolut ca artiştii de cultură fiind, este dramatic şi profund degrabă plictisitoriu să nu încerci măcar. Asta doar în situaţia în care nu eşti un prostănac cu respiraţie grea, urât mirositoare, ce se crede buricul pământului, care vorbeşte mereu cu voce gravă, afectată; acela care locuieşte dintotdeauna cu mama proprie. Acela care nu termină niciodată o propoziţie, aşteptând şi trăind din idioata adulaţie a donşoarelor născute bătrâne, dar rezistente încă de la alarmanta etate dată de vârstele cuprinse în intervalul 16-52 de ani. Dacă nu s-a modificat istoria asta, atâta câtă ştiu eu, nici măcar Iisus Hristos nu a reuşit în viaţă, eşuând lamentabil din pricina contemporanilor în a ne salva, nu?! Am eu un cântec: „Toate, toate…” pe „Autistul – Nu-l mai goniţi pe Brâncuşi!” Sfântă vanitate: cum să NU reuşim noi în viaţă?!!! Altfel spus, am realizat că nu mai am nimic de demonstrat nimănui. Efectul albumului Chilian Pre@Clasic asupra mea ar fi cam acesta. Am acceptat realitatea faptului că impostura necesită un minimum de inteligenţă şi de unde nu este, nici Dumnezeu nu cere. Am înţeles că unii sunt doar mediocri şi nu te poţi supăra pe ei doar pentru că de generaţii nu reuşesc să-şi depăşească condiţia. Mă repet, dar o fac cu drag: tot timpul am făcut fix pe dos totul, fix împotriva a tot ce putea să însemne să reuşeşti în viaţă. Tot timpul am vrut să ratez, dar să ratez în condiţiile mele. Nu m-am temut să fac ce ştiam eu că trebuie făcut, potrivit credinţelor mele şi împotriva valului nefiresc de mare al celor care „ştiau ei mai bine”. Dacă asta e de bine, atunci artiştii noştri, creativii noştri au o mare problemă – şi cu toţii ştim că chiar au – şi, prin ei, avem şi noi, restul. Mereu mi-am zis că dacă tot este condiţionarea istorică, biblică, christică să o dau de gard, să eşuez, să ratez în viaţa asta a mea, măcar să o fac într-un mare fel, cu stil de mare ratangiu, privind şi primind provocarea asta drept în faţă, în ochi şi nu mic, meschin, pe ascuns, nevricos. „Zece” a plecat şi de aici, să ştii. Care este lucrul pe care ai vrut întotdeauna să-l faci şi încă nu ai reuşit? De fapt, mi-aş fi dorit un fel de listă a lucrurilor pe care ţi-ai dori să le faci, oricât de nebuneşti ar părea la prima vedere. Aş vrea să mă odihnesc puţin. Aş mai vrea să am concediu. Vreau o casă la curte, ca a hobbiţilor, îngropată pe jumătate spre trei sferturi în pământ, cu sobă sau şemineu, pisică şi căţel. N-am avut niciodată vise nebuneşti. Pe alea le-am trăit direct, fără nici un fel de reţinere. Ai învăţat din greşelile tale? Este impropriu spus greşeli, pentru că eu le definesc ca fiind experienţe care ne ajută să evoluăm. Întreb gândindu-mă la vorba veche ce spune că modul în care te ridici după o înfrângere te defineşte ca om. Oh, da, am învăţat! Minte nu m-am învăţat, însă tot învăţând din propriile greşeli. Doar în aparenţă este schizoid răspunsul meu, pentru că societatea este într-adevăr dementă şi nu mai ştim a deosebi binele de rău. Înfrângeri spui… Iubita, eu am trăit prin canale, am ajuns multiplu campion de foame, pentru ca mai apoi şi de lene, detestând sincer munca, am ales muzica. De la primul album, încă din 2001, fiecare clipă trăită este un dar nesperat, extraordinar de frumos, pe care viaţa mi l-a făcut. Rău este că şi eu, dement fiind, uit de mult prea multe ori asta. Dacă ai fi ministrul Culturii care ar fi prima ta măsură? Întreb pentru că eşti om cu şcoala vieţii, care ştie cu ce se mănâncă lucrurile acestea şi, pe deasupra, abil posesor de simţ al umorului. Sincer?! – Aş da un ordin prin care în învăţământul românesc să fie introduse mai multe materii care să aibă legătură cu arta şi aş face autostrăzi către locurile din România unde s-a născut arta, începând cu Hobiţa lui Brâncuşi şi cu Târgu Jiu. Restul lucrurilor vor veni de aici. Este inutil, cred eu, să construieşti castele în aer. Orice altă prima decizie – şi cât de multe sunt!!! – aş da, nu ar avea o fundaţie solidă şi s-ar pierde în vânt. Ce înseamnă, pentru tine, o zi pierdută? Nimic. Nu ştiu cum este să o pierzi pentru că nu înţeleg definiţia ta la „a câştiga vreme”. Timpul a fost mereu altceva. Cât de important este să visezi, din punctul de vedere al artistului care eşti? Vital ca respiraţia, doar că vezi tu… mă tem că lumea în care m-am născut eu, lumea pentru care m-am pregătit, am învăţat şi am creat eu, acea lume a încetat să existe şi nu va renaşte niciodată. Lumea de astăzi nu are nimic în comun cu lumea de anul trecut. Iar faţă de cea de acum cinci ani este de-a dreptul inexistentă, doar că este o oglindă inversată. Nimic din ce a fost acum zece sau douăzeci de ani nu avea cum să prevestească ziua de astăzi şi cu atât mai puţin pe cea de mâine. Poate că alţii au văzut adevărurile astea, poate că le-au generat, dar recunosc cinstit că eu nu am visat la aşa o lume reală. Visul, mă întrebi tu…Visul meu este ca acest interviu să aibă un sens, un rost, un înţeles. Mă tem însă că adevărul este altul. Se schimbă lumile şi încă nu am instrumentele necesare să înţeleg în ce. Văd doar o mică parte din cum. Tu în ce crezi, Florin Chilian? La asta să-mi răspunzi tu, te rog, că tot am răspuns cu drag dorinţei mele de a cânta la voi. Ce m-a calificat?!

Citeste mai mult: adev.ro/ovt67m