Kata, tradiţionala eşarfă albă tibetană, în dar
Sunt un om tare, taaare norocos, asta fără doar şi poate. Toată viaţa mea am ştiut şi am simţit asta, iar acum… Zilele trecute am primit un dar nepreţuit, printr-un mesager foarte special. Nu, nu e nici un motiv medical, am avut ceva de făcut şi de terminat… „Doamna Toamna dintr-un vis” (n.r. – cântecul autorului) a ajuns la Dalai Lama… De aceea, m-am ras pe cap. Am văzut mirarea mesagerului venit tocmai din Tibet. A înţeles imediat şi a ştiut că ştiu.
Trei beţişoare din tămâie, un crez şi kata – tradiţionala eşarfă albă tibetană. O ofrandă ce se dăruieşte liderilor spirituali… De tare departe au sosit aceste daruri şi aş vrea să-i mulţumesc liderului spiritual tibetan Dalai Lama pentru tot ce face dânsul şi pentru aceste daruri. Se închid cercurile şi se modifică frecvenţele. Toate lumile se schimbă. Vor citi asta şi oameni care de spaimă au deprins ticuri verbale de tip „psihopat” în ce mă priveşte, dar e numai haina fricii şi efectul prea îndelungatei întemniţări în puşcăria de maximă securitate, numită libertate. Să nu aibă nici o urmă de îndoială, articolul „Libertatea, cea mai sigură puşcărie” e scris pentru toţi aceia care ştiu, dar care nu au încă puterea de a crede că sunt vii cu adevărat.
Mă întâlnesc, mai nou, cu oameni care-mi spun că mă cunosc de sute de ani, iar eu simt şi ştiu că-i aşa. Am lăsat totul baltă, când eram copil, şi m-am apucat de muzică, renunţând la vanitatea titlurilor de campion în sport, după ce l-am ascultat pe domnul Doru Stănculescu cântând „Şhambala”. Tot timpul am ştiut că acel cântec mi-a schimbat cursul vieţii şi nu am lăsat să treacă nici o ocazie de a-i mulţumi domnului Doru Stănculescu pentru asta.
„SĂ DAI, SĂ DAI, IATĂ MAREA FERICIRE A VIEŢII”
În tradiţia tibetană există anumite texte care descriu drumul către Şhambala, pornind din Tibet. Astfel se închide unul dintre cercuri. Cred că a venit vremea devoalărilor minunilor, pentru că se petrec din ce în ce mai multe şi din ce în ce mai des. Nu prea mai este vreme pentru timp. Îngerii veghează oricum din fiecare clipă pe lângă noi. Se schimbă raporturile din firesc şi se înlocuiesc cu alte frecvenţe mai înalte, pe un alt plan al evoluţiei spirituale. Aztecii ştiau de multă vreme ce ştiau, inclusiv despre Lună… Întâlnirile de pe drumurile dintr-un trecut trăit cândva şi amintirile dintr-un viitor trăit deja vor fi din ce în ce mai multe şi mai dese pentru fiecare dintre noi. Spaimele vor fi din ce în ce mai mari, pe măsura renunţărilor noastre anterioare la firescul din noi, firesc care, nu-i aşa, nu ne permitea să „reuşim în viaţă” onorabil. Prea multă vreme ne-am ascuns de noi înşine prin noi, iar de acum toate acestea se vor schimba. Crezul lui Dalai Lama spune: „If you contribute to other people’s happiness, you will find the true goal, the true meaning of life”. Şi motto-ul albumului „Autistul”: „Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile… să-ţi trăieşti avânturile, să-ţi trăieşti durerea… să înhaţi raza de bucurie care fuge, să-ţi arăţi dinţii frumoşi în râsul pe care nişte ochi umezi ţi-l cerşesc, şi apoi, apoi să plângi nebuneşte, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp… şi apoi să râzi!”. (Panait Istrati – „Neranţula”)
CINE SUNT EU ŞI DE CE AM VENIT AICI?!
Şi se mai închide un cerc cu un album ce va ieşi la primăvară, album care este gata scris caproiect de 15 ani, neexistând pe el vreo piesă compusă mai curând de 17 ani. Nici un fel de compromis făcut pe drumul ăsta cu muzica. A fost greu, dar nu îndeajuns de greu, aşa că am făcut eu să fie şi mai greu. Nu de pomană tot dădeam în directorii de programe muzicale cu toată dreptatea argumentului asumat. Poate se va înţelege acum… Albumul ăsta va risipi ca un judecător şi va reconstrui ca un martor cu drag, făcând pace şi alinând tristeţile din priviri. Sufletul tău. 17 ani dintr-un drum de 24, pentru a răspunde la o întrebare pusă, asumată şi trăită tot timpul ăsta. Cine sunt eu şi de ce am venit aici?! Şi se mai închide un cerc o dată cu risipirea tainei unui răsărit, în trei luni de uriaşă intensitate emoţională, când am plecat într-un trecut să aştern drag peste emoţii ce au îngheţat durerea unei clipe de rătăcire în muţenie, în lipsa de comunicare şi în dezamăgirile unei trădări închipuite a oamenilor mari – părinţii… Drag peste spaima care a anulat viitorul unui prieten care-mi amintise de mine însumi. Se mai închide un cerc o dată cu o altă minune. Acum ştiu! Numai minuni şi lucruri bune de trei luni încoace. Poate că se grăbeşte timpul prea tare spre 2012. 500 de e-mailuri… mărturii despre drumul ăsta. „Printre rânduri, printre gânduri…” Totul ferit şi ascuns la vedere, chiar acolo în ochi pentru cei care vor vedea şi vor avea nevoie să ştie. Tot drumul ăsta spre mine însumi dintr-un-printr-un altul, de drag, asumat şi condus de tăceri mai semnificative decât un indicator rutier relevate de muzică. Mulţumesc pentru tot bb. Toate câte au fost „normale” se vor schimba de acum. Nici misterele nu vor mai fi mistere, nici tainele nu vor mai rămâne încuiate. Nu mai e timp. E doar o altă frecvenţă dată de o emoţie profund umană care te înalţă şi la propriu. Să nu faci rău, mai ales dacă ştii că ai puterea asta. Iubirea este răspunsul! Să te întorci în amintiri pe coridoarele timpului şi să desfaci cu drag toate nodurile ce au îngheţat viitorul, la asta va ajuta „Autistul”. Va fi alături în fiecare amintire, asumat ca mărturie a celor 24 de ani petrecuţi prin întrebări. „În lumile fiecăreia dintre lumi nu poţi cunoaşte ceva, orice, cu adevărat, decât în măsura în care poţi recunoaşte. Nu poţi dărui decât în măsura în care poţi primi un dar şi nu poţi ajuta cu adevărat decât în măsura în care poţi iubi într-adevăr cu adevărat.” E ceva vreme de când am scris asta… Mulţumesc.
P.S.: Am să mă ocup de profilul violatorului de copii de la teve. Prea i-a crăpat fondul de ten chiar şi după o săptămână, când ar fi fost mai fireşti scuzele însoţite de un buchet de flori, asta după două zile de groază în a suna înapoi. Unii chiar nu pricep visceral că un „nu” de la o femeie e „nu”. Mă ocup. E o promisiune firească în ce mă priveşte. Totul se opreşte la copii şi nimic nu mai contează de aici.
„Spaimele vor fi din ce în ce mai mari, pe măsura renunţărilor noastre anterioare la firescul din noi, firesc care, nu-i aşa, nu ne permitea să «reuşim în viaţă» onorabil. Prea multă vreme ne-am ascuns de noi înşine prin noi, iar de acum toate acestea se vor schimba”
Florin Chilian