“Muzica se ascultă cu ochii”, decretează Florin Chilian. Ei bine, avem ocazia “s-o reascultăm cu ochii” pe “Iubi”! Da, pe acea “Iubi” care ni l-a dat pe acest “prea puţin artist”, nici poet, nici compozitor, nici un bun chitarist, nici un bun muzician. Probabil că este, cum zice chiar el, “un produs mişto despre lucrurile astea pe care nu le fac bine”.

“Muzica se ascultă cu ochii”, decretează Florin Chilian. Ei bine, avem ocazia “s-o reascultăm cu ochii” pe “Iubi”! Da, pe acea “Iubi” care ni l-a dat pe acest “prea puţin artist”, nici poet, nici compozitor, nici un bun chitarist, nici un bun muzician. Probabil că este, cum zice chiar el, “un produs mişto despre lucrurile astea pe care nu le fac bine”.

Avertismdent! Acest interviu nu este recomandat oamenilor care nu mai visează şi care au uitat de cuvântul “surâs”. La cererea celui intervievat, precizăm că dialogul a avut loc în WC: “Te rog frumos să scrii că suntem în budă la fete, pentru că doar aici se fumează… Altfel, dau dezminţire că nu ţi-am dat interviu… Măcar miroase mai frumos decât la băieţi… Recunosc!”

Beţie de cuvinte în buda fetelor

Florin Chilian: Nu ştiu dacă Ministerul Culturii, mai nou, se poate constitui într-un brand. Am încercat să fac un concert la Opera Română şi am fost refuzat, doar pentru că mă cheamă Chilian… Şi în Operă intră manele! Ministerul Culturii a devenit o întâmplare nefericită a firii.

Da. În 1991, “Iubi – Interfaţă la realitate” a fost scos în 1.000 de exemplare. Am încasat 4 milioane de lei din vânzări. Astăzi, după şapte ani, l-am vândut şi mi-am luat un Audi ultimul tip!

Da, dar am şi suferit mult! Prietenul meu circar, Adi Broască, ştia că mor de foame şi se ducea acasă după spectacole, făcea mâncare cu nevasta şi îmi aducea să mănânc. Ştia că sunt mult prea mândru să cer…

13 ani. În 1995 am renunţat la o slujbă foarte bine plătită la Casino Victoria. Eram un dobitoc care dormea liniştit, fiindcă avea un salariu de 1.000 de dolari pe lună. De atunci mi-am zis că voi face tot ce ţine de mine să-mi împlinesc visul cu muzica.

Sunt prea puţin artist. Nu sunt nici poet, nici compozitor, nici un bun chitarist, nici un bun muzician. Probabil că sunt un produs mişto în lucrurile astea pe care nu le fac bine.

Nu mă adresez proştilor! La început, în 1995, mizam pe 0,01% dintre români. Făcusem calcule că asta însemna un venit de 20.000- 30.000 de dolari pe an. Dacă îmi ieşea atât eram fericit, pentru că nu-mi doream să stăpânesc pământul! Voiam doar să nu muncesc. Eu detest munca! Ea nenoroceşte omul, îl bagă în sistem, nu-i mai permite să-şi trăiască visele. Atunci am preferat să stau în locuri d-ale umede şi întunecoase, atenţie!, în biblioteci, nu vă gândiţi la altceva…

(Râde). Da!

Pe 21% din populaţie.

Da. Culmea! Am făcut pentru români mai mult decât Prea-Fericitul. Datorită mie, 30.000 de români au cele 10 porunci în casă. Se mai uită pe album şi îşi mai amintesc şi de viaţa lui Petre Ţuţea. El este Iubi al meu. Îmi place enorm, alături de Cioran… În sfârşit, mă pierd în cuvinte…

(Râde). O beţie, în budă la fete!

Sunt un om viu. După mintea mea aplicată, nu pot să fiu cretin în nici un context! Recunosc, câteodată mai sunt dobitoc. Dar nu sunt suficient de curvă ca să-mi bat joc de mine!

Da. Dar până atunci mai e. Am trei albume gata şi peste 100 de piese scrise. “Autistul – Nu-l mai goniţi pe Brâncuşi!” trebuia să-l scot în 2001, dar Dan Popi mi-a zis că o s-o iau razna dacă vin cu muzici simfonice… A avut dreptate… “Raiul de iad” este copilăria mea văzută prin ochii altui copil… Iar “Plânsul-râsul” este o întâmplare genială a spiritului care s-a chemat Nichita… El era râsu’-plânsu’, eu sunt plânsu’-râsu’… Albumul e construit din trei cuvinte: râsul, plânsul şi surâsul, care este din ce în ce mai rar… Dar fiecare album mă costă îngrozitor. Sunt mai rău ca la piaţă. Ca orice om, mă gândesc că, dacă am trei roşii şi le mănânc pe toate odată, îmi umflu burta, dar a treia zi am pus-o…