Mulţi declară că îl detestă, dar toată lumea îi iubeşte muzica. Mă aşteptam să declare că acest lucru îl supără, dar nici vorbă de aşa ceva. Florin Chilian recunoaşte că îi place să fie controversat. Mai mult decât atât, că a şi muncit pentru a stârni controverse. De ce? Pentru că oamenii pot fi, deopotrivă, curve şi prinţi, iar întâmplările din viaţa lor îi aruncă de pe un taler pe altul al balanţei. Unii reuşesc să găsească un echilibru, alţii, nu. Florin Chilian vorbeşte despre perioada sa de ”curvăsărie”, dar şi despre sentimentele sale cele mai profunde.

 

Sunt atât de multe curve, pentru că nu mai credem în nimic

De ce sunt atât de multe curve?

Ştiu că nu te referi la gagicile cu nobila meserie de pe centură. Eram, acum ceva vreme, la o emisiune, la Realitatea TV, la care participau mai toţi şefii din Justiţie. Numai despre justiţie nu vorbisem până atunci…I-am auzit pe oamenii aceia pomenind despre salarii, despre condiţii de muncă, despre absolut orice. Dar despre vocaţie nu a vorbit nimeni şi m-am speriat. Ţi-am povestit acest episod, pentru că are legătură cu răspunsul meu. Sunt atât de multe curve, pentru că nu mai credem în nimic. Mulţi dintre noi, pentru a putea supravieţui, şi-au ales greşit meseriile şi ăsta este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui om. Te înnrăieşte, te urâţeşte. Pentru că nu o iubeşti, nu-ţi respecţi munca şi, dacă tot eşti “băiat deştept”, furi şi te descurci. Dacă ai lovele, chiar dacă eşti cel mai mare cretinoid, cel mai mare analfabet, cea mai mare jigodie, apari la televizor. Nu mai există valori şi nu mai are cine să te arate cu degetul. Câţi nu fac asta? De-aici şi până la curvăsăreală nu mai e niciun pas.

 

Sunt un bărbat întreţinut…Am făcut greşeli de care nu sunt mândru

Spuneai, la un moment dat, că suntem „un neam de găini fără cap şi de curve sifilitice” şi m-ai ajutat acum să înţeleg de ce ai făcut această afirmaţie. Dar nu te-ai oprit aici. „Viaţa ca o curvă” este una dintre piesele incluse pe albumul „Autistul. Nu-l mai goniţi pe Brâncuşi!”. Şi chiar despre tine însuţi mărturiseşti că ai fost curvă, prinţ, cerşetor, din toate câte puţin. Când a fost Florin Chilian curvă?

În vremuri când nu aveam ce mânca şi nu aveam cu ce plăti facturile. Şi asta chiar dacă sunt un bărbat întreţinut. Nu te mira, este adevărat. Sunt întreţinut de chitara mea. E un substantiv feminin, deci e ok, e corect. Da, am făcut greşeli de care nu sunt mândru. Greşeli şi mici răutăţi, pe care eu le consider curvăsării. Îmi amintesc că eram copil şi mi-am înşelat un prieten ca să mănânc eu bucăţica de porumb fiert după care tânjea, aruncată pe geamul de la bucătărie de un vecin căruia i se părea de nemâncat. Consider că tot curvăsărie a fost şi lansarea albumului „Zece porunci”, la care nu s-a gândit nimeni înaintea mea şi nimeni nu are ce să-i reproşeze din punct de vedere muzical.

De ce spun că a fost o curvăsărie? Pentru că, atunci când am intrat în studioul de înregistrări şi am cântat vestitul Termopane, termopane , i-am cerut inginerului de sunet să orchestreze cântecul în aşa fel încât să fie friendly şi posturile de radio să-l difuzeze. E o curvăsăreală. Am făcut asta pentru că aveam nevoie de o locomotivă pentru albumul în care apăreau piese precum „Să n-ai alţi Dumnezei”, „Să nu minţi”… Scopul a fost nobil, dar tot curvăsăreală rămâne. Când am atins succesul, inginerul de sunet a fugit în Canada cu o parte din banii mei – nu-i dau numele, n-are niciun rost -, iar Adrian Năstase s-a supărat. Îmi poartă pică şi acum pentru Termopane, termopane… De fapt, nu are niciun merit. El a venit la putere la vreo doi ani după ce compusesem piesa asta, iar eu nu pot să nu constat că realitatea românească mă ajunge din urmă, de multe ori într-un mod atât de îngrozitor că mi-e şi jenă. Am cunoscut, aşadar, şi cealaltă parte a balanţei, dar asta m-a ajutat să mă echilibrez.

 

Nu e nicio strategie de marketing, sunt doar adevărurile mele

Povestea asta despre “curvăsărie” nu este, cumva, doar o strategie de marketing bine pusă la punct?

Eu n-am făcut marketing, pentru că resursele mele n-au pornit nici măcar de la zero, ci de la minus. N-am avut nicio casă de discuri în spate, care să mă inventeze şi să mă transforme într-un produs media, aşa cum se face astăzi. Îi datorez promovarea mea unui tip, Alexandru, din Buzău, pe care l-am căutat nouă ani pentru a-i mulţumi. El avea, nu ştiu de unde, o casetă cu primele mele piese, pe care a prezentat-o la Nudi Bar, în Vama Veche. De-acolo a pornit totul şi vorba s-a dus: Ai auzit “Iubi”? Ai auzit “Chiar dacă”? Ai auzit “Lumi albe”? Mă întorc la întrebarea ta şi-ţi spun că nu e vorba de nicio strategie de marketing, sunt doar adevărurile mele.

Până să ajung să folosesc cuvântul căcat într-un text, m-am perpelit şase luni

Mă întorc şi eu la “Viaţa ca o curvă”…

A pornit de la romanul lui Marin Preda, “Viaţa ca o pradă”. Dacă asculţi cântecul foarte atent, dacă urmăreşti textul, vei vedea că e chiar ok. Sunt foarte atent la cuvinte, mai ales când e vorba de textele cântecelor mele, şi ăsta e chiar un reproş pe care mi-l fac. Până să ajung să folosesc cuvântul căcat, într-un text, m-am perpelit şase luni. Asta ţine de altă curvăsărie. Urmăream, la un moment dat, nişte copii pe un forum, care puneau nişte întrebări foarte pertinente: Băi, voi vi-l imaginaţi pe Chilian cântând despre sex? Mi-am dat seama că şi asta ţine de un fariseism al nostru. E o falsă pudoare. Nu pot, încă, să vorbesc despre sex, dar îmi propun să o fac şi le mulţumesc acelor copii – îmi pare rău că nu mai ţin minte numele lor -, care mi-au atras atenţia asupra acestui lucru. Altfel, viaţa chiar e o curvă. Pentru mine, este ceva asumat.

Mie nu-mi e frică, acum, să le spun oamenilor care-mi sunt dragi, că-mi sunt dragi

Maria Dinulescu este splendidă în videoclipul piesei „Viaţa ca o curvă”….

Este genială. I-am spus asta şi s-a speriat de acest cuvânt. Eu nu mă sperii, iar de la o vreme încoace, mă întreb de ce nu vorbesc mai des despre sentimentele mele. Mă gândesc des la Ştefan Iordache şi nu ştiu dacă i-am spus de suficient de multe ori, atunci când trăia, cât de drag îmi e…

Poate că nici nu e nevoie. Poate că cei pe care-i iubim simt asta, pur şi simplu…

Ascultă-mă puţin….E nevoie. Trebuie să le spui asta oamenilor care-ţi sunt dragi, trebuie să le vorbeşti despre sentimentele tale, chiar dacă par lucruri evidente. Când le rosteşti, cuvintele capată un trup şi e mult mai frumos aşa. Mie nu-mi e frică, acum, să le spun oamenilor care-mi sunt dragi, că-mi sunt dragi. Mă crezi dacă-ţi spun că rămân şocaţi?

Nu urc niciodată beat pe scenă

Rămân şocaţi, pentru că asta este o altă faţă a ta, pe care n-ai prea arătat-o.

Eu am vrut demult să-mi arăt această latură, ceilalţi n-au vrut să o vadă. Mi se pun tot felul de întrebări, de la politică până la ţâţe, dar despre muzica mea, despre sentimentele mele, nu mă întreabă nimeni, nimic. Şi-atunci, ce să fac? Să vorbesc singur, de-a-n-boulea?

Să vorbim despre muzică. Ai declarat că ai intrat în lumea muzicală pe „uşa din dos”. Înainte de Revoluţie, erai „cărătorul de scule al lui Vali Sterian”. Ce ai învăţat de la Vali?

Tot ce nu trebuie să fac în muzică. De pildă, să nu urc niciodată beat pe scenă. În haita noastră, că nu pot să-i zic breaslă, există acest obicei: ca să faci mai bine faţă încărcăturii emoţionale la care eşti supus, trebuie să bei ceva. Un prieten psiholog, Răzvan Bălan, a fost mirat să constate că nu beau înainte să urc pe scenă. Ce se întâmplă după concert, este altă poveste. O beţie crâncenă este, uneori, cea mai bună formă de decompresie. Da, am fost cărătorul de scule al lui Vali Sterian şi asta m-a ajutat să termin liceul la zi, fără să fur. Eram un puştan de 15 ani, puţin tâmpiţel, care căra lăzi din oţel de zeci de kilograme. Mi-am distrus spatele şi de munca fizică m-am săturat pe vecie. Am muncit prea mult şi de prea curând. Vali m-a învăţat şi să fiu foarte, foarte atent la texte, la valoarea cuvântului. Îl urmăream, când lucra la un album, şi eram uimit să văd cât de mult muncea la fiecare cuvânt. Pe vremea aceea eu nu înţelegeam, dar el ştia foarte bine că lucrurile astea rămân şi după ce noi plecăm. Sunt durabile. I-am spus odată că el este, pentru mine, tatăl pe care nu l-am avut niciodată. Mamă, ce reacţie a avut…..

Am făcut tot liceul într-o cămaşă şi o pereche de pantaloni

I-ai pus pe umeri o responsabilitate care l-a speriat?

Da, fără să fiu conştient de asta, pentru că eram prea mic. Vali mi-a fost, întotdeauna, un prieten foarte bun, şi nu m-aş fi gândit să-i cer să-mi fie tată într-un mod concret: să mă ţină la el acasă şi să mă hrănească. Nici vorbă de aşa ceva. Oricum mă hrănea, pentru că mă plătea. Am făcut tot liceul într-o cămaşă şi o pereche de pantaloni, cumpărate din banii pe care îi câştigam de la Vali Sterian. Pot spune că am noroc, sosesc întotdeauna la timp la întâlnirile cu întâmplările care ajung să-mi definească viaţa. O parte din aceste întâmplări este legată de oameni. Unul a fost Vali Sterian.

Altul este Doru Stănculescu. Nu voi înceta niciodată să-i mulţumesc pentru că mi-a schimbat viaţa. El. După ce am ascultat, la TES (Teatrul Evreiesc de Stat), un concert susţinut de Doru Stănculescu şi Vali Sterian, acompaniat de trupa lui, Compania de Sunet, m-am dus şi mi-am vândut echipamentul de ciclism, ca să-mi pot cumpăra o chitară. Peste o săptămână lucram deja pentru Vali. La acel concert l-am auzit prima dată pe El Presidente cântând „Shambala” şi cântecul ăsta mi-a schimbat mie viaţa. Ştii care-i refrenul? Shambala, Shambala/ Cât aş vrea, de-aş putea să vreau/Ce-aş putea să vreau, de-aş putea… Adică, eu să nu vreau de-aş putea să vreau? Ce-ar fi să vreau? Hai să văd dacă pot să vreau.

Şi ai putut.Te rog să vorbim mai mult despre încărcătura emoţională pe care o presupune un concert.

Fanii mei nu sunt isterici, nu îşi rup tricouri sau sutiene la concertele mele, neh… De multe ori mă detestă ca personaj, dar le place foarte mult muzica mea. Nu am nicio problemă cu asta. Am muncit mult, e cel mai greu lucru să devii un personaj controversat. Cum altfel aş fi putut deveni cunoscut fără niciun ban? Controversa menţine întâmplarea vie şi pe mine mă interesează asta. Cu cât te ridici mai tare împotriva mea şi mă înjuri, cu atât începi să te întrebi: dar cine-i ăsta, de fapt? Nu mă poţi descoperi altfel decât ascultând muzica mea. Iar în muzica mea te regăseşti tu, cel care asculţi. Şi-atunci, cadoul meu pentru cei care mă urăsc nu este altceva decât o privire spre ei înşişi. Pentru aşa ceva, merită să fiu controversat. E ok, îmi asum treaba asta. Am ajuns unde am vrut în condiţiile mele, care sunt cumplite. Dacă nu ar fi fost aşa, nici tu n-ai fi venit să-mi iei un interviu. Poţi spune orice despre mine, dar nu că muzica mea nu e mişto. Am scris trei albume – „Iubi, interfaţă la realitate”, ”Zece porunci, raport despre starea naţiunii, 1989-2004. Primul pas” şi “Autistul. Nu-l mai goniţi pe Brăncuşi!”, şi sunt mişto. Sunt cel mai mare critic al meu şi am curajul să spun asta. Nici nu m-a contrazis cineva.

L-am susţinut pe Mircea Geoană, dar opţiunile mele politice n-au avut nicio legătură cu asta

Să vorbim şi despre politică. Vali Sterian a fost un om de dreapta. Mă aşteptam să fii la fel, dar în campania electorală din 2009 l-ai susţinut pe Mircea Geoană. De ce?

Am spus de ce şi nu m-a crezut nimeni. Acum trei ani, m-a sunat o fetiţă din Constanţa – pot să-i spun fetiţă, pentru că era în clasa a unsprezecea -, şi mi-a spus că unul dintre colegii ei este bolnav de cancer. M-a rugat să facem un concert şi să strângem bani pentru tratament. Din vânzarea biletelor, am reuşit să adunăm aproape 7000 de euro. Pentru un concert în România, într-un club, este o sumă enormă, şi tu ştii asta, dar pentru copilul acela nu însemna nimic. Am dat vreo 12 000 de telefoane pentru a strânge restul de bani necesari şi, în cele din urmă, l-am sunat pe Cosmin Guşă. A fost receptiv şi, într-o săptămână, alături de Nicuşor Constantinescu, preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa, a completat suma. I-am spus că, pentru acest gest, voi fi alături de el, în orice împrejurare. Şi chiar m-am ţinut de cuvânt. Ăsta e adevărul. L-am susţinut pe Mircea Geoană, dar opţiunile mele politice n-au avut nicio legătură cu asta. Mi-era şi foarte frică de ce urma să se întâmple: realegerea lui Traian Băsescu.

În loc să am nişte zeci de mii de euro în buzunar, am zeci de mii de euro datorie

Ai povestit că ai două amintiri importante din copilărie: senzaţia de foame şi dorinţa teribilă de a fi înfiat. Faptul că nu s-a întâmplat asta a devenit, în cele din urmă, un noroc, pentru că ai învăţat să iei decizii singur. Devotamentul tău pentru cauzele umanitare are la origine aceste amintiri? În ce proiect eşti implicat acum?

Am fost ieri la “Asociaţia Sfântul Stelian”, şi mă simt încărcat emoţional şi acum de întâlnirea cu copiii aceia. Sunt copii care provin din familii foarte sărace, care nu au ce să le pună pe masă. Vin acolo după ore, să mănânce şi să îşi facă lecţiile, iar seara se întorc acasă. Ar trebui să existe mai multe centre de acest fel, şi mai multe centre făcute de Biserică. Am fost invitat să le vorbesc despre pericolele străzii şi să le cânt. Cei care au grijă de copii, erau destul de sceptici, nu credeau că vor avea răbdare să mă asculte. Adevărul e că cei mici te scanează într-un fel de neimaginat. Dar a fost minunat. Ce fac eu ţine de un soi de caritate, dar gestul meu este insignifiant în comparaţie cu ceea ce fac oamenii care stau cu aceşti copii clipă de clipă, zi de zi, săptămână de săptămână, an de an, de mulţi ani. Nu sunt cunoscuţi şi nu sunt promovaţi. Ei sunt adevăraţii oameni care fac caritate, nu eu. Eu sunt doar o întâmplare, chiar dacă, din unsprezece concerte, zece au fost caritabile. Sunt în situaţia în care, în loc să am nişte zeci de mii de euro în buzunar, am zeci de mii de euro datorie. Nici nu am nevoie de mulţi bani, iar dintr-un concert pot să trăiesc trei luni.

Aseară, primul lucru pe care l-am spus copiilor a fost: Să nu credeţi vreo secundă că este vina voastră. Ştiu despre ce vorbesc, pentru că eu am trecut prin asta şi m-am învinovăţit tot timpul. Dar n-a fost bine. Nu e vina mea că părinţii mei s-au despărţit când eu aveam nouă luni, nu e vina mea că am fugit de la cămin când aveam trei ani şi jumătate. Nu e vina mea, pentru că eu nu aveam drept de vot atunci. Mă duc la Sfântul Spiridon pentru că acolo, printre acei copii, mă regăsesc pe mine. În puşcării mă duc să cânt pentru că mulţi dintre prietenii cu care am copilărit au trecut pe-acolo. Îmi place să cânt şi am credinţa că ceea ce cânt eu îl şi ajută pe cel care ascultă.

Te aştepţi să câştigi procesele intentate Ministerului Culturii şi PRO TV-ului pentru folosirea neautorizată a piesei „Zece”? Sau te mulţumeşti doar cu ideea că ai tras un semnal de alarmă?

Dacă-mi ceri acordul, ţi-l dau cu drag. În schimb, dacă-mi furi muzica, cu mine ai o problemă. PRO TV-ul a luat piesa şi a folosit-o la „Dansez pentru tine”, fără acordul meu. Apoi, înregistrarea a fost pusă pe site şi fragmentată cu tot felul de reclame. După ce am dat postul de televiziune în judecată, am fost sunat de pe un număr ascuns şi ameninţat că-mi vor distruge imaginea. Zău? N-a mers cu ameninţări şi mi-au promis 10 000 de euro, dacă renunţ la proces. N-am acceptat şi procesul continuă. La ultima înfăţişare, judecătorii mi-au respins cazul ca fiind neîntemeiat. Mă voi adresa acum Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Iar cu Ministerul Culturii mă judec de vreo şase ani. Nu renunţ şi nu mă grăbesc. Pe cartea mea de vizită scrie: Nebun. Sunt nebun, pentru că sunt artist.

 

Pentru mine, notorietatea este doar o unealtă

Piesele tale sunt un strigăt şi te întreb dacă el este auzit îndeajuns.

Pleci de la o premisă greşită, aceea că îmi doresc notorietate cu orice preţ. Pentru mine, notorietatea este doar o unealtă.

Nu. Plec de la premisa că tu îţi propui să îndrepţi lumea.

O premisă ciudată. Nu trebuie deloc să-i salvezi pe toţi. E suficient şi dacă salvezi unul singur. Am doi prieteni care mi-au ascultat cântecele şi au decis că merită să-şi schimbe viaţa. Au plecat de la orfelinat, au muncit din greu, şi-au întemeiat o familie şi au reuşit să-şi cumpere o garsonieră. E un început bun.

Eşti împăcat cu tine însuţi?

Nu.