Feţişoare de copilaşi bucălaţi surâzând dintre părinţii drăgăstoşi sunt pentru cei din penitenciar imagini de prin filme. Şi pentru artistul cu chitara care a păşit între ei cu cântece puse pe viaţa lui, imaginile astea sunt din albumele prietenilor, nu-s ale lui. Dar asta este, pentru mulţi, normalitatea. Mai departe, drumul spre puşcărie este opţional, deşi pare greu de evitat.

218 minori şi tineri îşi petrec anii în Penitenciarul Tichileşti. Când treci prin curtea puşcăriei, cei care sunt pe-afară, la activităţi, se adună ciorchine lângă gardul care-i înconjoară. E o curte împărţită-n curţi, de garduri. Când te trezeşti în mijlocul lor răsucindu-te-n loc, îţi zâmbesc guri ştirbe, cicatrice, buze sparte şi nasuri strâmbe. Urme, de bună purtare se spune… dar de „bună purtare” a cui?  „Săru’mâna, domniţă! Aţi venit pe la noi?” „Da, dar ce căutaţi voi aici? Nu trebuia să fiţi acasă cu fete, cu prieteni…?” „Stăm aici, că avem fapte…” „Ce fapte aveţi, măi?” „Furturi, tâlhării, doamnă, că n-aveam bani…” Dar sunt şi câţiva care tac, iar de-i întrebi în parte, îţi spun şters: „Tentativă de omor, omor, viol…” Într-un limbaj cvasijuridic, aici sunt aduşi băieţi cu vârste între 14 şi 21 de ani pentru infracţiuni cu violenţă.

Florin Chilian se pregăteşte de doi ani să se reîntoarcă la Tichileşti, că a promis. „Am fost în câteva penitenciare, la Tichileşti, Poarta Albă, Târgşor, dar şi la Liceul Lazăr sau Matei Basarab, unde am vorbit şi am cântat copiilor despre «alegeri» în viaţă. Nu dau soluţii, nu cred în ele, pentru că asta înseamnă că i-ai furat acelui om, copil sau matur, mândria deciziei şi a victoriei. Forţa exemplului e zdrobitoare şi trebuie să laşi pe fiecare să-şi aleagă drumul, pentru că atunci îl va forma ca şi rezistenţă, structural pe individ. Nu ai voie să furi o victorie nimănui, pentru că atunci el va simţi că nu a fost alegerea lui, ci că a fost numai manipulat pe drumul acela…”

CRINUL DE PE PIEPT
Cei care nu-s la activităţile recreative de-afară sunt la ore şi prin ateliere. Într-o clasă e corul, într-altă clasă ora de religie, iar băieţii sunt foarte interesaţi de cum a apărut Eva din coasta lui Adam. Într-o sală e biblioteca în care un tânăr citeşte „Robin Hood”, dar doamna ne asigură că în pauze vin câte cinci-şase să citească. Iar cel mai frumos compliment care i s-a făcut a fost: „Ce bine-i aici, doamnă, aşa cum ar trebui să fie acasă”. Într-o sală este capela, locul unde la început băieţii intră „mânaţi de nevoi materiale, cum ar fi un timbru, un plic sau o pereche de ciorapi”, după cum ne povesteşte, zâmbind cald, părintele Pleş­ca. „cu timpul, băieţii simt nevoia să vină din ce în ce mai des”, adaugă.

Tot părintele se preocupă de ieşirile în comunitate ale tinerilor de aici. Este o recompensă pentru bună purtare. Şi nu există ieşire fără o oprire la gogoşeria din drum. Într-o altă clasă sunt calculatoarele, iar băieţii învaţă după un soft educaţional de care-a făcut rost educatorul de informatică, Titi Mircea. „Au învăţat trei săptămâni după softul ăsta şi au luat capacitatea 4 din 17 inşi de-aici, faţă de 3 din 21 din comunitate, din Brăila”, spune educatorul. La un calculator un băiat tastează de zor versuri. „Sunt ale unui coleg de-aici”, ne lămureşte el. „Acum el zace sub mormânt/ Cu ochii-nchişi, fără cuvânt / Şi un crin mov, pe piept, acum/ Mi-aş fi dorit şi eu să-i pun.  Dar despre mine ce să zic/ Sunt viu, trăiesc şi sunt voinic/ Numai că sunt la puşcărie…/ Gândesc c-aşa a fost să fie.” („Destin”, B. Georgel, de 23 de ani)

„M-am întrebat mereu de ce nu fac mai mulţi ceva în sensul ăsta şi mi-am dat seama că ţine de vanitate. Avem orgoliul să vedem că acţiunile noastre încep şi se finalizează imediat, pentru a nu avea impresia unui efort zadarnic… e orgoliul ăsta tâmp de a schimba lucrurile acum!, instantaneu… nu suntem învăţaţi cu simţul datoriei faţă de ceva sau de cineva… ” (Florin Chilian)

CÂŢIVA PUMNI, LA DISPERARE
B. Georgel, poetul, n-a ales să ajungă aici, dar a ajuns. El nu a avut vreun exemplu, nu a ştiut care-s opţiunile. Avea 18 ani şi cinci luni când a fost închis. A intervenit când tatăl lui vitreg o bătea pe mama lui şi nişte pumni mai zdraveni pe el l-au trimis aici, iar pe tată-său „sub mormânt”. „Eram foarte mic când s-a căsătorit cu mama, 1 an jumate, cred, el era tata pentru mine. Când eram copil, mă bătea mai mereu, dar când am mai crescut, de pe la 15-16 ani, nu m-a mai bătut… probabil avea şi o oarecare teamă faţă de mine, dar îi bătea pe mama, pe frate-meu şi pe sor-mea.

La bătaie nu era foarte inventiv, aşa… pumni, picioare, palme, curele, d-astea. Motive? De exemplu, îmi aduc aminte că o dată m-a bătut pentru c-am rupt o creangă de salcâm. Dar când venea beat acasă, nu era nevoie de nici un motiv. Ne bătea, ne alunga… Acasă aveam animale, aveam pământ, din asta trăiam. Munceam cu mama la prăşit, munceam la animale… Iar el nu ne ajuta deloc, mai toată ziua era la cârciumă. De multe ori, ne alunga de-acasă, ori numai pe mine, ori pe mine şi pe mama. Şi, vă daţi seama, m-am mărit şi eu, el tot venea beat, o bătea pe mama mai mereu şi mi-am ieşit şi eu o dată din minţi… i-am dat câteva, a căzut jos, i-am mai dat câteva, şi nu s-a mai ridicat.

N-am vrut să se-ntâmple asta, eu voiam să-i iau pe toţi de-acolo, pe mama şi pe fraţii mei, şi să plecăm în altă parte, cum ne descurcam acolo fără el, ne-am fi descurcat oriunde. De scris poezii m-am apucat în 2005. Sunt practic povestea vieţii mele dinainte şi din puşcărie. Gândurile mele. Primele două lucruri pe care vreau să le fac afară sunt să-mi iau o diplomă de măcelar, să pot lucra, că ştiu aproape tot despre meseria asta, dar n-am nici un act. Şi să dau de carnet”.

„Nu mă interesează să «salvez» eu pe toată lumea. Cred că mai curând este o acţiune de tip guerilla, pentru că învăţ şi eu care este semnificaţia instituţiei lui NU! E numai o rezistenţă la imbecilizare şi atât. Îi arătam pe drum venind spre Tichileşti domnului Cătălin Bejan (Director al direcţiei de Reintegrare Socială a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor – n.r.),  canalul în care am trăit o vreme, când eram copil… Spunea el că reintegrarea puşcăriaşilor se termină la poarta închisorii, la ieşire… Şi e cumplit de adevărat… ” (Florin Chilian)

SCRISORI DE MULŢUMIRE
Psihologul Siţa Popa ne-a creionat drumul acestor tineri până să ajungă în cabinetul ei din penitenciar. „Mai toţi provin din fa­milii marginale. După şapte ani, de când lucrez aici, pot să spun că oricare dintre noi dacă ar fi trăit în situaţia lor am fi fost tot aici. Dacă sunt familii organizate, sunt disfuncţionale. Majoritatea au unul sau ambii părinţi decedaţi, au multe carenţe afective şi morale. Iar lipsa de afectivitate influenţează dezvoltarea intelectuală.

Aceşti copii au fost abuzaţi în copilărie, maltrataţi, am avut cazuri de copii care erau liderii negativi ai găştii. Unul dintre ei mi-a spus că el a fost bătut cu lanţul, legat în lanţuri. Mi-a zis că nu-l mai sperie nimic. Era aici pentru tâlhărie. Dacă nu găsesc afecţiune acasă, o caută în bandele de cartier, unde devin cineva în grup. Este posibilă schimbarea, dar trebuie foarte multă muncă şi specialişti”.

Siţa Popa ne-a arătat şi câteva scri­sori primite de la foşti rezidenţi ai penitenciarului care urma­seră un curs de reducere a agresivităţii. „Erau minori foarte periculoşi, cu un comportament extrem de violent, pentru care măsurile educaţionale nu aveau nici un rezultat”, ex­plică psihologul. Cea de la Cristi C. sună aşa: „Ţin să vă mulţu­mesc enorm de mult pentru că m-aţi învăţat cum să descopăr ceea ce nu aş fi descoperit niciodată  – că eu am şi multe lucruri pozitive în cap.”

Altă scrisoare spune cu litere de-o şchioapă: „Aici unde sunt acum mai sunt cu nişte oameni mai bătrâni care s-au mirat de unde ştiu eu, un ţigan urât, atâtea lucruri despre psihologie… Aş vrea să vă spun că nu am uitat să gândesc pozitiv”. Şi o alta, într-un scris de mână, subliniat: „Să ştiţi că m-am întâlnit şi cu taică-miu pe-aici şi m-a întrebat de unde am învăţat atâtea şi i-am spus că de la dumneavoastră. Vă mulţu­mesc foarte mult pentru toate câte aţi făcut pentru noi, dar să ştiţi că dumneavoastră m-aţi învăţat, că nici maică-mea nu mi-a vorbit aşa de frumos cum mi-aţi vorbit dumneavoastră…”.

„Sunt câţiva cretini care mă acuză că am făcut publică povestea vieţii mele pentru a cerşi mila şi pentru succes…  Âştia suntem noi… Dar am făcut asta numai după ce am reuşit să fac ceva pentru mine şi viaţa mea, pentru că ştiu ce înseamnă forţa exemplului. Nu poţi convinge pe nimeni cu adevărat, doar poţi arăta o variantă, şi propria vanitate nu poate sta în drumul ăsta, pentru că atunci totul e un fals mincinos.” (Florin Chilian)

DUPĂ MOARTEA MAMEI
Pe Ştefan D. l-am întâlnit în atelierul de creaţie. Va împlini 20 de ani la 19 martie şi este la PMT Tichileşti de trei ani şi opt luni. Mai are doi ani şi două luni. E din Bucureşti, iar mama i-a murit când avea 11 ani. „Am avut o copilărie frumoasă până atunci. Mama şi tata lucrau, locuiam într-un apartament în Bucureşti. Cu tata n-am avut o relaţie prea bună, el ţinea mai mult la fratele meu, iar eu eram mai legat de mama.

După ce-a murit ea, nu am mai locuit cu tata, m-am dus la bunica din partea mamei, în Nicoreşti, Galaţi. Îi iubeam pe bunici, şi ei pe mine, şi îi ajutam la treburi, că erau bătrâni, dar acolo locuia şi unchiul meu, cu care nu mă înţelegeam deloc. Bea foarte mult, de multe ori mă bătea, iar eu nu mă puteam apăra. Se certa şi cu bunica, iar pe bunicul l-a bătut.

Îmi spunea de multe ori să plec la tata, că n-am ce căuta acolo, dar tata nu mi-a zis niciodată să vin să stau cu el. Şi certurile şi bătăile au continuat. Până-ntr-o zi,  când am vrut să merg la discotecă. El nu m-a lăsat, dar eu am plecat. A doua zi, când m-am întors, fără nici un cuvânt, mi-a dat un pumn. Eu am fugit, m-am dus să iau un cuţit, să-l sperii, să mă apăr, să-l tai… nu să-l omor. N-am vrut să-l omor!  Nu mă mai pot întoarce la bunici, că nu m-au putut ierta, n-au venit niciodată la mine. Au venit tata cu fratele meu, mi-a zis că-i pare rău că nu m-a luat de la bunici. Aici e bine, am o ocupaţie tot timpul, am terminat 12 clase şi mă calific pe-aici în tot ce pot.” Apoi îmi arată tot ce-a făcut el de când a venit aici: căbănuţe miniaturale din lemn cu acoperiş de solzi de con, o fântână frumoasă, tot din lemn, a lucrat la o masă de telefon şi la macheta unei catedrale vreun an…

Nu ştie ce va face când va ieşi, doar că se va duce acasă, la tatăl său, dar este sigur că-şi va găsi un loc de muncă, pentru că are de gând să obţină calificare şi în termopane, şi în izolaţii, şi în frizerie, în tot ce poate face aici, în penitenciar.

„Nimeni nu poate hotărî în locul nimănui, aşa că tot ce fac eu este să merg prin locurile de unde încă am scăpat şi să le vorbesc celor închişi de acolo despre «variante». Ai văzut ce ziceau copiii de la Tichileşti? 80% din ei au fost forţaţi să declare fapte care nu erau ale lor, dar şi pentru că au furat un telefon, adică tâlhărie… Vă mai amintiţi de Băsescu şi de telefonul «ţigăncii împuţite»?!…” (Florin Chilian)

„ERAM UN COPIL, AM GREŞIT”
La ora de matematică, unul din băieţi, Matei, a început să-şi toarne nemulţumirea. „Eu am furat la 14 ani şi am primit cinci ani de puşcărie, dar ăia care omoară stă două luni şi se liberea­ză… păi da? Mie mi-au dat prea mult şi altora deloc. Unui copil la 14 ani să-i dea cinci ani? Am furat, am intrat într-un anturaj, eram un copil, am greşit. Am fost la liceul sportiv, făceam înot de performanţă, dar la prima greşeală m-au dat afară. Iar ălora care se droghează pe holuri şi trag pe nas nu le zice nimeni ni­mic, că ta’su-i senator. După aia m-au trimis la şcoala de ne­buni… Păi, eu sunt de şcoală de nebuni? Nu m-am mai dus”.

„Ştiu despre un copil care a văzut emisiunea de la «Naşul» cu mine şi a decis să-şi ia prietena din centru (erau orfani) şi să ple­ce. Au reuşit după câţiva ani să aibă o garsonieră undeva şi un co­pil. Plecaseră să spele pe jos, într-un bar, dar şi-au depăşit con­diţia curând, pentru că ştiau ce vor şi realizaseră că se poate. M-a căutat să-mi mulţumească, pentru că am avut curajul să vorbesc despre asta.

Dacă e să judec prosteşte, atunci eu mi-am făcut datoria, am reuşit să duc în social dimensiunea actului artistic care mă defineşte. Ăsta e meritul lui Marius Tucă, pentru că argumentul cu care m-a convins să scriu a fost acesta: «Un artist trebuie să-şi asume şi dimensiunea socială a actului artistic» şi mi-a vorbit despre Valeriu Sterian, omul de la care am învăţat extrem de multe despre tot ce NU trebuie să faci în muzică şi de la care am câştigat primii bani, cărând instrumentele pe la concerte, pentru că eram în liceu şi trebuia să termin liceul la zi, iar pentru asta aveam nevoie de ceva bani. Sigur că puteam alege sa-i fur de la alţii, dar am avut noroc cu Doru Stănculescu şi a lui «Shambala»… Piesa aia mi-a schimbat viaţa.” (Florin Chilian)

PUTEREA CUVÂNTULUI DAT
La ora unu, majoritatea rezidenţilor din PMT Tichileşti erau adunaţi în club. Florin Chilian a revenit şi urma să cânte pentru ei. Şi să le vorbească. „Am revenit, pentru c-am promis… Şi, la un moment dat, cele mai multe lucururi se întâmplă din pricina faptului că oamenii nu se ţin de cuvânt. Vreau să vă povestesc ceva, că e multă lume care nu înţelege de ce sunt eu aici… de ce am revenit, de ce mă duc în diverse alte locuri care ţin de sistemul ăsta penitenciar. O să vă cânt un cântec care se numeşte Cântecul lui Tănase, care de fapt e povestea vieţii mele unu la unu. Şi poate intraţi pe la refren. Tănase şi Sile sunt prietenii mei din copilărie. Între timp, unul a fugit în Canada şi altul are vreo 25 de ani de pârnaie. Dar am copilărit împreună…”

„Mama ar fi vrut să fie şefă de-aprozar, poate nici măcar. Tata şi-a făcut armata şi-apoi n-a mai stat – l-am găsit plecat. Lasă, măi Tănase, le-arătăm noi case. Lasă, frate Sile, le-arătăm noi vile… Paralele, paralele…, paralele între ele… Mama ar fi vrut să fiu al altcuiva – dar n-a fost aşa. Lumea se mira că-s viu, dar era târziu – respiram deja. Mama nu m-a vrut la şcoală, zicea că-i vreo boală, să nu ia şi ea ceva…” („Cântecul lui Tănase”, Florin Chilian – n.r.).

„Câtora dintre voi nu le-au spus părinţii că mai bine făceam un că…t decât să te am pe tine?”, îi întreabă Chilian. „Toţi!” se aude din spate, în timp ce sala e în freamăt… „Câţi dintre voi au simţit că nu erau doriţi de părinţi şi au fost goniţi de-acasă? E vreunul?”. Rumoare. „Doar unul?”, răsună o voce… „Acum să vă spun şi altceva … eu nu-s poet, eu povestesc ce s-a-ntâmplat. Şi când spun că «mama ar fi vrut să fiu al altcuiva» asta înseamnă că nu m-au dorit părinţii.  Că «tata şi-a făcut armata şi-apoi n-a mai stat, l-am găsit plecat», nu e chiar o figură de stil.

Şi, apropo de multe prostii pe care le-oţi fi făcut şi voi pentru vreo gagică, să o impresionaţi. Aţi luat un lănţişor sau un telefon şi aţi fost foarte şmecheri că aţi dus-o pe Iubi-n oraş… Şi, după aia, aţi stat aici patru ani…”. „Cinci!”, se-aude din sală printre râsete.  „Ce vreau să vă spun e că părinţii mei s-au despărţit când aveam eu 9 luni şi că trăitul ăsta prin canale nu l-a inventat Revoluţia. Venind încoace, în drum spre voi, am trecut pe lângă canalul unde-am stat pentru o vreme.

Ca şi voi, şi eu ştiam când se coc pomii fructiferi, în ce grădină să mergem să mâncăm sau când se făcea porumbul toamna şi ăştia de pe la blocuri îl aruncau că era tare, mergeam noi şi-l adunam, îl puneam puţin pe foc şi-l mâncam… Diferenţa dintre mine şi voi e că mi-a fost atât de foame că a trebuit să fac ciclism, am avut atunci posibilitatea asta. După care m-am apucat de muzică, dar, prin ce-am trecut, am reuşit să nu uit.

Atunci când îl rugam pe colegul vostru să cânte chiar acolo, la cor, manele, o făceam foarte serios, pentru că am copilărit cu Dan Armeanca. Am crescut cu el acolo. Şi toţi făceau ceva, ca nu cumva să ajungă aici. Foarte mulţi au ajuns să cânte lăutărie. Şi încă ceva! Este vreunul dintre voi care la un moment dat a fost obligat să declare şi fapte pe care nu le-a făcut?”, îi mai întreabă Chilian pe băieţi. „80% dintre noi”, spune unul din dreapta mea. Se aud de ici, de colo, pe diverse tonalităţi „Da! Da! Da!” Unii ridică mâinile, ca la şcoală, alţii se ridică în picioare. „Nu trebuie să vă văd eu, e suficient să ştiu…”. Mâinile se scurg înapoi în poală şi trupurile în bănci.