Povestea numarului de la poarta…
Cu drag si recunostinta pentru ‘nea Costel, omul care m-a cules de pe strazi pentru a ma adaposti in familia lui atunci cand familia mea, prietenii mei sau neamurilii ma goneau satui de atata stat „degeaba” al meu si de atat de mult „nefacand nimic”
Nu aveam altceva decat vise de a face muzica, „casuta” cum ii spunea ‘nea Costel garsonierei mele era inchiriata pentru a strange bani sa platesc inregistrarea primului meu album „Iubi – Interfata la realitate” dar „nu mai aveam numar la poarta si unde sa-mi vina facturile” iar de dormit, dormeam prin trabant pe unde apucam. Mai tarziu, alaturi de unul dintre copiii lui ‘nea Costel, Alexandru C. Cordoș am refacut toata grafica albumelor mele…
Ca viata.
Mai tarziu un alt prieten Mihai Ivan m-a adunat si el de pe strazi si tot pe o vreme ca acum, iarna dar mai cu ceva zapezi, de teama sa nu ma trezesc mort, ingropat in zapada cu tot cu trabantelul meu.
La el acasa, de fapt la Mihaela, Molda, intr-o dimineata cand Molda a plecat la serviciu, cu ocazia unei teribile crize de nervi, rupt in cap de atitea frustrari, dezamagiri si asteptari inselate de „oameni binevoitori” pusi numai pe inselat si furat, am scris piesa zece. Atunci, la inceput se chema Rebus.
Multumesc Sarpe si Molda
