Florin Chilian

 

 

 

 

 

 

 

Biografie:

Sunt un om norocos doar ca am invatat sa muncesc prea de timpuriu si prea din greu pentru ca sa mai pot spune vreodata ca-mi place munca. Am ajuns la timp la intalnirile ce urmau sa-mi defineasca viata. Sunt nascut in mileniul trecut in ziua de sambata, 14 decembrie. Sagetator fiind cu ascendent in Sagetator. Unii ar spune ca „mai rau” nu se poate.
Am crescut si sunt domiciliat in Bucuresti.
Am invatat la scoala generala 112 din Salajan, unicul meu merit fiind acela ca am citit absolut toata biblioteca scolii iar intre timp am ajuns multiplu campion national de ciclism la clubul Stirom din Bucuresti. Aceea a fost una dintre multele biblioteci asimilate de mine de-a lungul copilariei si adolescentei ca informatie, ca energie vie si nu ca materie stearpa, seaca si arida spre a-mi servi unei nefiresti impaunari cu valoare de adjectiv a unei efemere conditii de intelectual rasat.

Am absolvit liceul Matei Basarab din Bucuresti unde m-am intalnit cu muzica. Am cantat in formatia scolii Rubin si am castigat festivalul national Cantarea Romaniei.

Am activat in brigada artistica a liceului si am castigat festivalul national Cantarea Romaniei.

Studii

Nu am studii muzicale.
Nu te invata nimeni sa respiri.
Nu am voce, poate ca am doar un timbru vocal mai aparte.
Nu stiu sa cant la chitara. La ea, la chitara, doar ma joc.
Nu sunt poet. Eu scriu texte si este posibil sa fiu doar un povestitor relativ ok al intamplarilor care mi-au definit viata.

Sunt un om norocos pentru ca am reusit sa ajung la timp la aceste intamplari ce urmau sa-mi defineasca viata.

Altfel…

Am ales sa fac din post scriptum-ul albumului meu „Autistul Nu-l mai goniţi pe Brâncuşi! „un articol de sine statator satul fiind de cei care ma intreaba si cum cine imi scrie versurile… Eu le scriu, niciodata inca altcineva dar cu observatia ca sunt numai niste simple texte pentru muzica pe care tot eu mi-o fac. Versuri in afara de Fuego, Bamby, baietii cu Rap-ul si colegii mei in general, mai faceau Mihai Eminescu, Goerge Cosbuc, Lucian Blaga, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezii, George Bacovia, Ion Minulescu, Nechita Stanescu, Otilia Cazimir… etc. Eu nu ma pot adauga acestora din prostie sau nestiinta ca scuza.

Mai mult, ma gandesc ca poate acum – dar am totusi slabe sperante… – vor intelege unii de ce sunt numai reactiv, adica de ce doar reactionez la ce se intampla si nu initiez niciodata un atac sau o alta prostie de genul asta.

Un alt motiv este acela ca m-am cam saturat de cei care intrebati de mine spun invariabil: „Cine, Chilian?! Este un om foarte dificil, ai grija cu el!”

Cum lumea este multa dar oamenii putini, trebuie sa constat ca nici unul dintre cei care spun despre mine ca-s dificil nu m-a cunoscut vreodata si doar au auzit de la unul care stie de la un altul, ce la randul lui aflase de la cineva vreodata.

Ce e drept e drept. Dificil sunt pentru ca am relatii minimale de excelenta cu arta mea. Nu am copiat nimic niciodata, nu am furat nimic de la nimeni niciodata si asta in Romania te face sa fii un ciudat.

Aveam pana mai ieri 3 albume si 6 discuri adica :
Muzica
„Iubi – Interfata la realitate”

„Zece Porunci – Raport despre starea natiunii 1989/2004. Primul pas” – un album de care sunt extrem de mandru pentru ca pe langa faptul ca piesa Zece a schimbat obiceiurile de nunta si botez din Romania si asta dupa ce absolut toate radiourile au refuzat-o doi ani de zile intrebandu-ma cretin daca nu cumva ma cred Bach sa fac eu piese numai cu voce si pian ca in secolul 16 – acest album, tematica lui, cele Zece Porunci nu a mai fost abordata de nimeni niciodata pe pamant, ca muzica laica de 2000 de ani incoace.

Mie mi-a cam reusit intreprinderea asta desi, e drept, recunosc ca 3 ani a durat numai studiul tematicii teologice.

„Autistul, nu-l mai goniti pe Brancusi” – Albumul asta… E prea destept pentru prostii de romani mi-au spus toti directorii de programe muzicale de la radiourile din Romania. Ca atare nici o piesa de pe el nu a intrat la difuzare nici macar o secunda pe nici un canal de media. Cu toate astea am fost recompensat pentru el cu Discul de Aur si cu Discul de Platina pentru vanzari. Este ultimul material discografic din Romania recompensat cu aceste distinctii si ma tem ca asa va ramane impofida platformelor media unde evolueaza la audiente de vis o mare marte dintre colegii mei.

De ce spun trei albume si sase discuri?! Pentru ca fiecaruia dintre aceste albume i-au fost decernate cate doua discuri: Discul de Aur si Discul de Platina pentru vanzari. Faceti voi aritmetica asta simpla.

Acum sunt 5 albume

In rest… ca detest sa intarzii, ca obisnuiesc sa ma tin de cuvant… Ca incerc sa fiu cat mai profesionist cand este vorba de profesia mea si cat mai loial cand este vorba despre prietenii mei… Ca ma revolta pana la sange nedreptatea, ca sint doar reactiv…

Daca si asta e ciudat atunci da.

Da, recunosc. Sunt dificil!

Daca ma cert cu oamenii dar niciodata ca sa distrug ceva ci ca sa fac un pas inainte, da, atunci sunt dificil.

Recunosc sunt ciudat, daca atunci cand am ceva de facut, ma concentrez pe ce am de facut si nu pe scandalurile socialului romanesc ce ne inconjoara ca un zgomot alb de fond clipa de clipa.

Am ceva de facut in vremea asta.

Am de inregistrat in studio albume noi intre care un triplu album, absolut socant, care cuprinde muzica preclasica scrisa pentru quartet de corzi, albume care-s gata deja.

Culmea socialului schizoid al romaniei este ca orice scandal la care nu am participat m-a ajutat in cele din urma, fix asa cum anticipasem pentru ca a tinut viu interesul pentru Chilian, nu-i asa?!

Adica este chiar atat de rau sa nu fi prost si sa te consumi in zarva fetid-arida, ci istet si sa-ti vezi de treaba ta?!

Restul sunt amanunte ale unui showbiz inexistent dar fals si defect in toate aparentele sale. Ca de fapt nu a fost alba ci Dacia 1310, ca nu a fost magar ci OZN, ca nu era gravida ci leustean… Asta este o alta discutie si ca orice artist care se respecta am stiut sa ma folosesc de zarva din jur pentru ca, lipsit fiind de elementare mijloace banesti de promovare a trebuit totusi sa exist.

Cum o mare parte dintre cele ce trebuiau spuse au fost spuse va invit la biografia neromantata a „nebuniei” mele.

De la „sînt” spre la „a fi”

Mă gîndesc la cei pentru care, în copilărie, acasă însemna ceva foarte bine definit. Mă gîndesc la cei pentru care hainele, mîncarea, încălțămintea, jucăriile şi visele copilăriei nu erau numai concepte pur teoretice, ci realităţi concrete, foarte bine definite… Mă gîndesc, mai ales, la aceia care credeau atunci, în copilărie, dar şi acum, mai tîrziu, că toate acele lucruri li se cuveneau, adică trebuiau să fie acolo, ale lor, pentru ei. Ciudate verbe are limba româna: „a da” vs. „a dărui”, „a uita” vs. „a privi” – în practică mereu unul dintre ele îl anulează pe celălalt. Dacă „a da” nu înseamnă altceva decît a te lăsa furat, „a dărui” înseamnă asumare, implicare. „A uita” înseamnă rămînere, „a privi” este impersonal ca un zid rece, de netrecut. Cu verbul ăsta vedem…

„A fi” – niciodată nu am ştiut să scriu corect acest verb. Mă blocam mereu în conjugarea din respiraţia asumată prea devreme a lui „a fi”.

Eu sînt! Aşa a fost mereu pentru mine, la imperativ. Nu acuz pe nimeni pentru asta, doar că pentru mine „acasă” a însemnat atît de multe lucruri… De la un canal de lîngă stadionul Olimpia, la casa unor bulgari bătrâni, ce m-au crescut o vreme. Fuga la trei ani şi jumătate dintr-un cămin internat, de unde nu mai venea nimeni să mă ia, la casa unui bunic, mult prea devreme dispărut. Toate acestea şi încă mult prea multe altele au însemnat acasă pentru mine.

Mîncare, haine, încălţăminte, jucării. Pentru mine, toate acestea însemnau pubele sau groapa de gunoi de unde le luam. Au mai însemnat să ştiu unde şi cînd apăreau fructele prin copacii din jurul blocurilor, ca să am ce mînca sau aşteptarea toamnei, atunci cînd vecinii aruncau la gunoi porumbul fiert deja întărit.

Visele… Cu visele a fost mereu altceva. La vise nu am renunţat niciodată. Visam jucării, multe jucării. Mă trezeam, plecam la şcoală doar pentru a ajunge acasă. Mă culcam repede, să uit de foame şi reluam jocul din visul cu jucăriile, exact de acolo de unde îl lăsasem. Am mai visat să fiu înfiat, dar mama prietenului meu, femeia care îmi doream să mă înfieze mi-a interzis să mai intru la ei în casă. Luasem, ca orice copil în clasa I, premiu cu coroniţă şi pe drum, în tramvaiul 19, mergînd la premiera filmului ABBA, i-am arătat că meritam şi eu să-mi fie mamă, pentru că ştiam mai multe chiar şi decât fiul ei… În acel moment, am învăţat că niciodată nu e bine să arăţi cîte ştii. De atunci, foarte multele cărţi citite le-am asimilat ca pe o formă de energie şi am învăţat să ascund ceea ce ştiu. Toată informaţia aceea este prescurtată şi criptată la maxim în textele cîntecelor mele. Acasă şi toate celelalte au mai însemnat şi Stirom – clubul de ciclism unde am ajuns campion pentru că aşa aveam ce mînca, aveam haine şi bicicletă…

Clasa a XII-a a liceului Matei Basarab… Sînt chemat în biroul directoarei, doamna Popa Viorica, îmi era şi dirigintă, şi profesoară de istorie. Motivul?! Bunică-mea şi taică-meu se prezentaseră la şcoală. Îi interesa situaţia notelor, a mediilor mele, întrucît eram ultimul Chilian din neam, aşadar nu-şi puteau permite să mă lase să îi fac de ruşine. Trebuia să am studii superioare! Trebuia să le duc numele mai departe cu „cinste” pentru că tot neamul fusese studios, iar bunică-mea a fost, nu-i așa, prima femeie inginer chimist a ţării… Am plecat trîntind ușa. Ăștia nu au vrut să știe nimic de mine 18 ani și acum îi omora grija numelui… Atunci mi-am jurat să nu fac vreodată o facultate. Nu doream să-mi ratez viaţa pentru a obţine o diplomă „la mînă”, mai ales că nu credeam deloc în educaţie. „Educaţia” asta te învaţă să funcţionezi normal într-o lume perfect anormală. Nimic nu s-a schimbat. Şi acum, ca şi atunci, educaţia îţi toceşte aripile de înger, te pune pe şine, îţi fură liberul arbitru. Nu o mai poţi lua nici la stînga, nici la dreapta, atunci cînd simţi să faci asta, doar pentru că aşa ceva nu se face, nu?!… Înainte, numai înainte este sensul, iar deviaţiile, eventual, numai atunci cînd este permis. O rotiţă conformistă, bine integrată în angrenajul social al maşinăriei ce înseamnă pentru mulţi dintre noi viaţa.

Am mai decis cîteva lucruri atunci. Să nu ajung vreodată să am carte de muncă. Nu-mi doream să ajung să trăiesc pe lîngă propria mea viață, în numele unei iluzorii șanse de a trăi cu adevărat la pensie, dar, mai ales, mi-am propus să încerc să aflu răspunsul unor întrebări care mă urmăreau dintotdeauna. De ce ratează oamenii mari şi de ce de ce se nasc copii aşa ca mine şi ca toţi ceilalţi, pentru care acasă a însemnat mereu altceva…

De atunci a plecat acest album, de la decizia de a înţelege şi de a trăi asumat toate tipologiile umane care credeam eu că există. Am fost şi înger, şi demon, şi curvă, şi sfînt, şi prinţ, şi cerşetor, dar şi tot ce am crezut eu că mai poate fi între şi pe lîngă toate acestea. Am avut şi noroi, dar şi praf de stele pe pleoape însă nu asta a fost cea mai mare „nebunie” pe care am trăit-o în viaţa mea. Nici pe departe…

Nici un compromis, nici o scurtătură. Nu am vrut să învăţ muzică, pentru că trebuia să văd dacă pot reuşi numai prin mine însumi, fără nici un fel de ajutor sau artificiu. Chiar dacă uneori a fost uşor, atunci am făcut eu să fie greu. M-am dus cu capul înainte, făcînd tot ce nu trebuie să faci pentru a reuşi, fără să minţi, fără să înşeli, fără să înşeli, fiindcă nu am vrut niciodată să-mi ating idealul prin modalităţi josnice, găsindu-mi scuze „ieftine”.

Am vrut să văd dacă poți să reușești în viață cu propriile tale eforturi de a deveni tu însuți prin tine însuți. Acest album este motivul pentru care m-am apucat de muzică.

Am trăit 24 de ani, a durat drumul ăsta din mine, trecînd prin mine însumi. După fiecare etapă încheiată am scris câte un cîntec. A început cu „Ai grijă de tine” şi s-a sfîrşit cu „Ai grijă de ea”. Albumul are o geometrie mai ciudată. O simetrie care coboară spre tine însuţi, mai întîi ca un procuror – pînă la măduva din oase, pentru ca, mai apoi, să se ridice o dată cu tine, ca prieten de data asta, începînd cu „Toate, toate…” Totul e simetrie şi concentricitate în acest album. Pleacă de la respiraţii, apoi vin oglinzile din grija faţă de tine sau de ea. Viaţa ta fiind, tot de tine trebuie să ai grijă. Apoi reflecţia din „De-ai putea” spre „Oameni singuri”, de la „Sens interzis” la „Atît de rar”…

E gata de 15 ani acest album, ca proiect de sine stătător (nu ştiu cum fac alţii albumele, dar eu nu pot intra în studio să scriu acolo, pe loc, piesele…). Încă de atunci am crezut şi am sperat că drumul acela pe care plecasem era încheiat…, dar nu, nu a fost deloc aşa. Mai trebuia să fac ceva, pentru că toţi îmi spuneau că un astfel de album nu va avea şanse să fie produs. A trebuit să construiesc în social condiţiile pentru ca albumul să existe. A fost necesar să ajung la un nivel de notorietate suficient de mare ca să îl pot lansa pe piaţă.

Am încercat să intru decent în lumea asta a muzicii, dar nu a fost posibil. Am luat tot nefirescul dintr-o societate românească profund bolnavă, mi l-am însuşit şi m-am folosit de valenţele lui demente pentru a inventa personajul controversat Chilian, personaj care a adus în cele din urmă albumul aici, în lumea reală. Îmi asum tot ce am făcut, aşa cum îmi asum şi consecinţele acţiunilor mele! Ce este cu adevărat important pentru mine nu prea are legătură cu ceea ce valorizează ceilalţi. Nimic din tot ce ar mai putea să se întîmple acum nu poate fi nici măcar pe jumătate atât de greu, cît a fost în copilărie. Am experiențe de viață de la o vîrstă de la care cei mai mulți nu au amintiri. Fiecare clipă care a trecut de cînd am lansat primul album „Iubi – interfaţă la realitate” reprezintă un cadou minunat. Am avut nevoie de 9 ani pentru a-l găsi şi a-i putea mulţumi aceluia care, fără să ştie, m-a ajutat –Teodorescu Alexandru (Oase din Buzău).

Am ştiut mereu că lumea are numai două motoare: iubirea şi ura! De aceea, când normalul nu a ajutat prea mult, atunci ura şi nuanţele ei au rezolvat restul pentru mine.

A fost foarte uşor să potenţez ura socialului către mine. De aceea, tot ce am făcut în aceşti ani pentru a pregăti „Autistul” a fost încercarea de a determina cît mai mulţi oameni să mă deteste. Motivele sînt multe şi foarte simple. Pe lîngă realitatea faptului că e nefiresc de adevărat faptul că, instinctiv, distrug mai repede decît construiesc, nu am alte raporturi cu socialul, altele decât muzica. Ce se va întâmpla atunci când cineva va dori (cumva) să mă pedepsească? Toţi aceia care mă urăsc vor avea nevoie să-şi construiască argumentele. Pentru aceasta, vor trebui să se raporteze la muzica mea, singura legătură pe care aş putea-o avea cu ei! Trebuie sa-mi asculte muzica! Cu albumul acesta vor avea o surpriză cu atât mai mare, cu cît vor porni mai înverşunaţi împotriva mea, cu toată ura aia a lor, ură de care am avut grijă să crească în ultimii ani. Atunci s-ar putea să se trezească descoperiţi în faţa unor trăiri cu care nu sunt obişnuiţi: se numesc emoţii. Pentru că, de fapt, toată ura aia a lor le va arăta un personaj foarte diferit de acela pe care îl cunoşteau… Atenţie, nu e vorba despre mine! E vorba de ei înşişi. Poate aşa, măcar pentru o clipă, tot răul cu care veneau spre mine le va fi de folos. Acesta este adevăratul motiv al albumului şi darul meu către toţi aceia care, prinşi în capcana propriilor renunţări, s-au înstrăinat şi au uitat de ei înşişi. Cred că asta este adevărata menire a muzicii, a artei în general. Un moment de sinceritate, al tău cu tine însuţi, menit să-ţi arate cum ura se poate transforma în cel mai de preţ lucru…

Dacă am reuşit să aduc albumul aici, în lumea asta reală, şi l-am scos din mine (pentru că, neştiind muzică, trebuie să-mi ţin minte muzica), atunci, da, cred că am reuşit să fac cel mai important lucru.

A trebuit să construiesc ceva, un nume, din nimic, pentru că eu nu am avut pe nimeni în spate, nici foarte mulți bani ca să investesc în publicitate, în imagine. Am făcut totul cu mintea, din vorbe, dintr-un gest, având, bineînțeles, muzica mea ca sprijin.

Nu am ales chiar cel mai uşor drum, aş fi putut deveni orice altceva, dar am refuzat. Nu vreau să ajung un „mort viu”, aşa cum sîntem cei mai mulți dintre noi, foarte departe de idealurile, de visele şi de aspiraţiile noastre, nişte simplii măgăruşi, care duc o piatră de moară, de cînd se nasc şi pînă mor.

Firește că nu am reinventat eu apa caldă. Sigur că tot un nimeni am rămas, poate doar puțin mai notoriu. Dacă însă atît de multă lume se ceartă și se raportează uneori la acest nimeni atunci se cheamă că am reușit să fac pentru ceilalți cite ceva cu viața mea. O viață începută la un prim nivel al contactului conștient cu lumea reală, undeva printr-un canal de lîngă stadionul Olimpia…

Am avut noroc de oameni pe acest drum, de prieteni buni care m-au ajutat şi m-au sprijinit cu tot ce au putut. Unul dintre aceştia, prea mulţi pentru a-i putea numi pe toţi, este şi domnul Sorin Gheorghiu, „Dili” cum îi spun eu. Un om mare şi la propriu, cu un suflet pe măsură.

Deşi este un album dens, poate prea condensat, nu înseamnă că este o lecţie, nici o dovadă de virtuozitate. Ce a făcut domnul Ştefan Elefteriu aici, pe materialul acesta, ţine de alte dimensiuni ale sunetului. E o altă lume, are o altă vibraţie şi îi mulţumesc, atît pentru încrederea de a veni lîngă mine, cît şi pentru implicarea sa de dincolo de emoţional.

Ne-am învăţat să asimilăm muzica cum ne convine şi pentru că ne convine. Consumăm muzică. Nu mai ştim, însă, să ascultăm muzica. Totul e comprimat în orizontul celor trei minute şi 30 de secunde. Nu avem timp, nici răbdare, nu ne mai permitem să stăm să ascultăm. De aici porneşte şi ideea albumului, pentru că autismul, în esenţă, înseamnă lipsa comunicării. În primul rând, noi cu noi înşine nu mai comunicăm. De asemenea, noi între noi nu mai comunicăm. Vorbim, strigăm, urlăm, lătrăm, dar de comunicat nu o mai facem de multă vreme. Societatea suferă de un autism social cronic.

„Dacă o iei la stînga, mori de sete, dacă o iei la dreapta, mori de foame, dacă te întorci, îţi blestemi zilele. Dacă mergi înainte, vezi părul zînelor.

Tu mergi înainte?!”

Daniel Drăgan – Drum spre Arania

N-am crezut niciodată în principii mai mult decât în oameni. Pentru mine, după mult timp, „a fi” începe să aibă contur. Nimic nu mai este respirat la imperativ. La vise nu am renunţat niciodată.

După terminarea acestui album, am început să reînvăț să merg pe jos. Voi ce aveți de gînd să faceți cu viețile voastre?